Ramses II, cunoscut drept și Ramses cel Mare, este cel mai important faraon al Egiptului, aflându-se la conducere aproximativ 67 de ani, timp în care a purtat nenumărate războaie, a pus bazele celor mai mari proiecte arhitecturale, fiind totodată identificat cu faraonul biblic în timpul căruia s-au produs evenimentele descrise în Exod.
Viața faraonului
Încă de când avea aproximativ 14 ani, Ramses a fost implicat în campaniile militare întreprinse de tatăl său – marele faraon Seti I, dobândind astfel, direct de pe frontul de luptă, o experiență care îl va ajuta pe tot cuprinsul domniei sale.
Așa cum era de așteptat, Ramses a primit o bună educație și a avut ca mentori cei mai buni oameni care se regăseau în cadrul curții regale.
Totodată, izvoarele indică faptul că viitorul faraon a fost instruit în utilizarea armelor de la o vârstă fragedă, arătând aptitudini naturale în mânuirea acestora, precum și în gestionarea carelor de luptă, pe care le conducea cu îndemânarea unui soldat de carieră.
Nu mai puțin interesant este faptul că Ramses, trăind 96 de ani (unele scrieri menționează chiar vârsta de 99), a avut posibilitatea de a avea un harem de 200 de soții oficiale, care i-au născut aproximativ 100 de copii.
Astfel, datorită vârstei înaintate, acesta a fost martorul multor decese în familie care, cu timpul, și-au pus amprenta inevitabil pe caracterul său războinic.
În concret, soția pe care a iubit-o cel mai mult și căreia i-a dedicat un templu grandios, regina Nefertari, a murit în anul 20 de domnie al faraonului, reprezentând probabil unul dintre motivele care l-au determinat să încheie, anul următor, tratatul de pace cu hitiții (menționat mai jos), dat fiind faptul că ambițiile sale au fost stopate de suferința pe care a simțit-o.
Totodată, fiul pe care faraonul îl avea împreună cu Nefertari, Amun-her-khepseshef, cel care era sortit să preia puterea la momentul oportun, a murit cu puțin timp înainte de trecerea în neființă a reginei.
Bătălia de la Kadesh
Ramses II a condus Regatul Egiptului pentru nu mai puțin de 67 de ani (1279-1213 î.Hr.), dar reputația faraonului avea să atingă apogeul încă din anul 5 de domnie, în urma Bătăliei de la Kadesh.
În jurul secolului XIV î.Hr., Egiptul și Imperiul Hittit (ce ocupa o parte din teritoriul Turciei de astăzi) au dus lupte grele pentru stăpânirea celor mai importante centre comerciale, aflate pe teritoriul Siriei, faraonul Seti I (tatăl lui Ramses) reușind în cele din urmă să recucerească o bună parte dintre ele.
(Evenimentele aveau loc aproximativ în aceeași perioadă cu posibilul Război Troian – click pentru link)
Astfel, încă din momentul în care a preluat puterea, Ramses s-a concentrat atât pe dezvoltarea celor mai mari proiecte arhitecturale (nefiind depășit de vreun alt faraon în acest sens), cât și pe continuarea expansiunii Egiptului, intrând inevitabil în conflict cu liderul Imperiului Hittit, regele Muwatallis II.
Marea confruntare dintre cei doi a avut loc la Kadesh, aflat în acel moment sub stăpânirea hittiților și considerat extrem de important din punct de vedere strategic, iar victoria a fost însușită de ambele tabere.
Ramses era înzestrat cu remarcabile aptitudini de promovare a propriilor înfăptuiri, acesta folosindu-și scribii și artiștii ca să-i creeze o imagine de figură divină.
Același lucru s-a întâmplat și în cazul Bătăliei de la Kadesh, egiptenii considerând că Ramses a câștigat confruntarea, cu toate că orașul a rămas sub influența hittiților.
Deoarece nu a acceptat oferta unui tratat de pace, venită din partea lui Muwatallis, pentru Ramses au urmat 16 ani dominați de o serie de revolte a popoarelor aflate sub autoritatea egipteană (revolte sprijinite de către hittiți), faraonul fiind nevoit să conducă repetate intervenții armate pentru înăbușirea acestora.
În cele din urmă, în anul 21 de domnie, Ramses va încheia un tratat de pace cu regele hittit Hatusilis al III-lea (fiul lui Muwatalli), fiind de altfel considerat primul tratat internațional cunoscut astăzi din istorie, întărit cu un mariaj dinastic (Ramses lua în căsătorie două surori ale regelui hittit).
Ramses – faraonul cu cele mai multe proiecte arhitecturale
Complexul arheologic de la Abu Simbel este format din două temple, tăiate direct în stâncă, fiind considerate cele mai frumoase temple ridicate de către Ramses, adevărate comori ale patrimoniului mondial.
Templul principal al complexului este „păzit” de patru statui colosale ale faraonului, ce par că veghează precum niște santinele asupra celor care traversează zona, fiind concepute fără îndoială ca un avertisment cu privire la puterea lui Ramses.
La baza acestor statui, înalte de 20 de metri, se află altele mai mici ce reprezintă figurile mamei faraonului, a soției Nefertari și a unora dintre copiii pe care i-a avut.
Templul are o structură complexă, cuprinzând mai multe camere a căror înălțime se micșorează succesiv, precum și un sanctuar în interiorul căruia are loc un fenomen extrem de spectaculos.
În concret, în interiorul sanctuarului regăsim alte patru sculpturi tăiate în stâncă ce reprezintă figurile zeilor Ra-Horakhty, Amun Ra și Ptah alături de cea a faraonului, care se află astfel într-o postură zeificată.
Fenomenul spectaculos constă în faptul că templul a fost poziționat astfel încât, în fiecare an, în data de 22 februarie și 22 octombrie, razele soarelui să pătrundă în sanctuar și să lumineze sculpturile menționate, cu excepția uneia: cea a zeului Ptah, sortit să rămână „în întuneric” deoarece era considerat zeul tărâmului morții.
Aceste date calanderistice erau importante pentru Ramses deoarece marchează momentul nașterii sale, precum și al încoronării ca rege.
Al doilea templu, ce face parte din complexul arheologic de la Abu Simbel, a fost construit în apropierea celui principal, fiind dedicat soției pe care Ramses a iubit-o cel mai mult, regina Nefertari.
Fațada templului este străjuită de șase statui, patru ale lui Ramses și două ale lui Nefertari, fiind pentru prima dată în istorie când statuia soției unui faraon are aceeași dimensiune cu cea a soțului ei, fapt ce denotă respectul de care se bucura regina.
În camera din interiorul templului se regăsesc decorațiuni privind scene în care Ramses și Nefertari interacționează cu diferiți zei, precum și o pictură ce o surprinde pe regină în timp ce era încoronată de către zeitățile Hathor și Isis.
În perioada anilor 1960, guvernul egiptean a decis construirea unui dig pe fluviul Nil ce ar fi condus la scufundarea acestor capodopere.
Astfel, la inițiativa UNESCO, într-una dintre cele mai mari provocări ale ingineriei arheologice din istorie, întregul amplasament a fost tăiat cu grijă în blocuri mari, demontat, ridicat și reasamblat într-o locație nouă, mai înaltă cu 65 de metri.
Totodată, s-a acordat o atenție deosebită orientării ambelor temple în exact aceeași direcție ca înainte, fiind ridicat și un munte artificial pentru a da impresia că templele sunt tăiate în stâncă.
Ramesseum, sau „templul pentru milioane de ani”, a fost construit pentru a onora cultul mortuar al faraonului, dar și pentru a permite vechilor egipteni să practice riturile religioase.
Pereții acestuia sunt decorați cu reliefuri care includ diferitele războaie pe care faraonul le-a purtat, inclusiv scene care înfățișează Bătălia de la Kadesh.
Complexul arhitectural include, de asemenea, un palat, hambare și două temple mai mici, dedicate mamei sale Tuya și soției Nefertari, în timp ce întregul complex a fost înconjurat de ziduri asemenea unei cetăți.
În fața ruinelor se afla o sculptură gigant reprezentându-l pe Ramses, care inițial avea o înălțime de 17 metri și o greutate uimitoare, în prezent din aceasta rămânând doar baza și capul, alte părți componente aflându-se în diferite muzee ale lumii.
De asemena, complexul a fost construit pentru a demonstra măreția faraonului și realizările sale politice și militare.
EXODUL
Exodul este mitul fondator al poporului israelit, relatând cum aceștia au fost scoși din sclavie de Dumnezeul lor, Iahve (Iehova), și, prin urmare, îi aparțin prin încheierea legământului mozaic.
Pe scurt, povestea începe cu Moise, al cărui nume este de origine egipteană și înseamnă „cel născut” (de altfel, numele faraonului Ramses este compus din Ra și Moses – „Ra s-a născut”) care, ajuns în ținutul Midian și urcând pe Muntele Sfânt, primește o poruncă de la Iehova și este nevoit să se întoarcă în Egipt (de unde fugise cu câțiva ani în urmă din cauza unei crime comise asupra unui egiptean ce tiraniza un evreu) pentru a salva poporul lui Israel de sub robia egipteană.
Moise, împreună cu fratele său Aaron, nu au reușit să îl convingă pe faraonul Ramses să elibereze poporul lui Israel, acesta chiar ordonând creșterea volumui de muncă al israeliților, care i-au acuzat pe Moise și Aaron că nu fac altceva decât să înrăutățească lucrurile.
În urma acestui fapt, se spune că Iehova și-a descărcat mânia asupra egiptenilor prin 10 plăgi, care l-au convins într-un final pe Ramses să elibereze robii evrei: prefacerea apei Nilului în sânge, invazia broaștelor, invazia insectelor, ciuma păduchilor, apariția unor boli de piele, decesul animalelor, furtuni cu grindină, invazia lăcustelor, întuneric total timp de trei zile și moartea primilor născuți.
Cu toate că există numeroase evenimente descrise în Biblie și confirmate prin descoperi arheologice, cercetătorii au întâmpinat dificultăți în descoperirea dovezilor care să ateste existența șirului de întâmplări ce fac obiectul Exodului.
Astfel, unii istorici consideră că nu Ramses este faraonul Exodului deoarece nu există vreo evidență din acea perioadă care să indice o populație mare de sclavi evrei, fiind puțin probabil ca un astfel de rege, cunoscut pentru înregistrarea tuturor evenimentelor importante, să fi neglijat înregistrarea plăgilor care au căzut asupra Egiptului sau fuga robilor.
Ca un contraargument, alți istorici consideră că acest eveniment a însemnat pentru Ramses o adevărată înfrângere, egiptenii consemnând doar victoriile și faptele glorioase, pe care le și înfrumusețau de altfel pentru a scoate în evidență realizările faraonului, acesta fiind motivul pentru care nu există inscripții care să ateste prezența evreilor.
Totodată, cei care consideră că Exodul a avut loc în vremea lui Ramses, au plasat evenimentele în perioada în care Amun-her-khepseshef a murit, fiind primul copil pe care l-a avut faraonul.
Astfel, aceștia indică faptul că ultima plagă (moartea primilor născuți) s-a abătut și asupra lui Amun-her-khepseshef, fiind de altfel și cea care l-a determinat pe Ramses să elibereze poporul evreu în cele din urmă.
În altă ordine de idei, s-a încercat inclusiv explicarea științifică a celor 10 calamități astfel:
Algele roșii ar fi aspirat oxigenul din Nil, ar fi ucis peștii, fiind responsabile pentru culoarea fluviului; broaștele au fost nevoite astfel să caute hrană în afara apelor, fără succes; lipsa broaștelor, care să mănânce insectele, a condus la înmulțirea acestora; printre insecte ar fi considerați și păduchii, responsabili cu transmiterea unor boli care au provocat decesul animalelor, dar și diferite afecțiuni; ploaia cu grindină a distrus culturile și a favorizat reproducerea lăcustelor; întunericul este explicat prin existența unei furtuni de nisip, în urma căreia culturile ar fi produs toxinele vinovate pentru moartea primilor născuți, aceștia fiind și primii care erau hrăniți cu aceste cereale.
Prima menționare a israeliților datează din perioada faraonului Meremptah, al 13-lea copil și urmașul lui Ramses, care și-a inscripționat victoriile pe o stelă, indicând printre altele că: „Israel este distrus, dar sămânța lor nu.”
Interesant este faptul că pe stela respectivă nu apare și semnul țării, fapt ce i-a determinat pe istorici să considere că israeliții nu erau stabiliți într-un loc și nu formau un stat, aflându-se probabil încă în căutarea unui teritoriu, în urma părăsirii Egiptului.
Din pacate, până la descoperirea unor noi dovezi arheologice care să confirme atât existența Exodului, cât și datarea corectă în timp a evenimentelor, nu vom cunoaște niciodată dacă Ramses a fost cu adevărat faraonul biblic, așa cum este descris în Sfânta Scriptură.
Mumia faraonului și pașaportul
Corpul lui Ramses a fost descoperit în anul 1881, fiind plasat în Muzeul Egiptean din Cairo.
În anii ’70, deoarece se afla într-o stare de degradare avansată, Guvernul Egiptean a decis să transporte mumia faraonului în Franța pentru restaurare.
Cu toate acestea, potrivit legii egiptene din acea perioadă, chiar și persoanele decedate trebuiau să dețină documentele corespunzătoare înainte de a li se permite să părăsească țara.
De asemenea, s-a susținut că, prin aceste documente, ar fi oferită faraonului protecția legală necesară pentru a se asigura întoarcerea sa în țară (se temeau de faptul că, odată ajunsă în Franța, mumiei faraonului nu i se va mai permite să plece).
Astfel, lui Ramses al II-lea i s-a emis un pașaport, corpul fiind înapoiat în urma finalizării procesului de examinare și restaurare.
Examinările au arătat că Ramses suferea de artrită, precum și de un abces dentar.
Mai mult, se pare că faraonul a avut și spondilită anchilozantă, o inflamație pe termen lung a articulațiilor coloanei vertebrale, ceea ce l-ar fi făcut să meargă cu spatele încovoiat în ultimii ani.
Totodată, părul acestuia ar fi fost roșcat în tinerețe, iar pe corpul său au fost găsite răni căpătate în bătălii.
Numele de „Ramses” a fost adoptat de-a lungul timpului de alți 9 faraoni egipteni, fapt ce denotă respectul de care s-a bucurat acesta, gloria câștigată în urma realizărilor sale militare și arhitecturale nefiind depășită în istorie de vreun alt succesor.
