Nabucodonosor al II-lea a condus Imperiul Neo-Babilonian în perioada 605-562 î.Hr., a ordonat construcția Grădinilor Suspendate (considerată o minune a lumii), dar și modernizarea capitalei Babilon, a condus importante campanii militare, dobândind astfel un rol extrem de important în istoria evreilor.
Istoria Imperiului Babilonian
Orașul Babilon (în traducere – Poarta Zeilor), situat pe malul râului Eufrat în Mesopotamia centrală, a devenit cel mai important centru cultural din Asia încă de pe timpul domniei regelui Hammurabi (1792-1750 î.Hr.), un lider carismatic ce a pus bazele Vechiului Imperiu Babilonian, în urma unor campanii militare încheiate cu succes.
Acesta a fost totodată și inițiatorul primului cod de legi cunoscut, ce cuprindea numeroase pedepse aspre, în cazul în care regulile erau încălcate, precum tăierea anumitor părţi ale corpului (limba, mâinile, sânii sau urechile), tortura sau moartea.
Imperiul s-a destrămat odată cu moartea regelui întrucât urmașii acestuia nu s-au ridicat la nivelul așteptat și nu au reușit să mențină unite congregațiile de state cucerite, iar Hammurabi a rămas recunoscut în istorie drept unul dintre cei mai importanți lideri pe care i-a oferit perioada antică.
Pentru orașul Babilon a urmat o lungă perioadă în care s-a aflat sub influența regatelor din contiguitate, iar în cursul celor trei secole premergătoare înființării Noului Imperiu (626-539 î.Hr.), Babilonia a fost dominată de către vecinii nordici din Asiria.
Babilonia și Asiria împărțeau, în esență, aceeași limbă, religie, cultură, istorie și etnicitate, dar relațiile politice dintre cele două entități au fost de multe ori încordate sau volatile.
Asirienii au reușit să-și mențină dominația asupra babilonienilor, fie câștigându-le loialitatea prin acordarea de privilegii crescute, fie prin forța armelor, dar în cele din urmă situația s-a schimbat radical în anul 626 î.Hr. când Babilonia s-a răzvrătit sub conducerea lui Nabopolassar (tatăl lui Nabucodonosor), care a pus astfel bazele Noului Imperiu Babilonian.
Preluarea puterii
Nabucodonosor a fost fiul cel mare al lui Nabopolassar, un şef de trib al chaldeilor (denumirea elenistică a unei regiuni asimilată Statului Babilonian) care, așa cum am menționat mai sus, s-a răzvrătit cu succes împotriva dominației asirienilor, profitând de crizele politice interne cu care aceștia se confruntau.
Totodată, faraonul egiptean Neco II, conștient de faptul că înfrângerea Imperiului Neo-Asirian reprezenta pentru babilonieni doar începutul unui șir lung de anexări ce vizau atât posesiunile din Levant asupra cărora faraonul dorea să își exercite influența, cât și Egiptul (considerat o sursă abundentă de bogăție), a decis să intervină în sprijinul asirienilor.
Acesta a fost momentul în care Nabucodonosor, aflat la conducerea armatei babiloniene, pe fondul vârstei înaintate a tatălui său, a dovedit că posedă reale abilități strategice prin aplicarea unor înfrângeri răsunătoare armatei egiptene la Karkemiș și Hama.
Astfel, în zadar au fost încercările faraonului Neco de a salva Asiria, care a dispărut ca națiune pentru totdeauna.
Totodată, așa cum bine intuise faraonul, Nabucodonosor ordonase continuarea campaniei de expansiune către Levant și Egipt, dar un eveniment important l-a obligat să suspende, pentru un timp scurt, planurile de cucerire: moartea tatălui său.
Scurtă istorie a poporului israelit
Conform tradiției biblice, Iacob (fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam, cunoscut și sub numele de Israel) împreună cu familia sa care „număra 70 de suflete” au plecat în Egipt pentru a supraviețui într-o perioadă grea, marcată de secetă.
Aceștia au fost primiți de către faraon în urma intervenției lui Iosif (unul dintre cei 12 fii pe care i-a avut Israel), devenit guvernator în Egipt, cu toate că fusese trădat și vândut egiptenilor de către frații lui.
Cu timpul, numărul poporului israelit a crescut, iar în urma decesului lui Iosif, faraonul i-a asuprit, silindu-i la munci împovorătoare.
Astfel, Dumnezeu și-a adus aminte de legământul Său cu Avraam, Isaac și Israel și i-a eliberat din sclavie prin Moise, iar dupa 40 de ani în care s-au aflat în pustietate, israeliții (care numărau acum aproximativ 600.000 de bărbați – număr considerat exagerat de către istorici) ajung într-un teritoriu situat în sud-estul Mării Mediterane (Canaan) în frunte cu Iosua, urmașul lui Moise.
Teritoriul ales a fost împărțit celor 12 triburi (descendenții fiilor lui Israel) și, după o perioadă în care nu au avut o conducere centrală, s-au unit și au format un singur regat sub conducerea regelui Saul, în jurul anului 1000 înaintea erei noastre.
Unirea celor douăsprezece triburi a fost efectuată în primul rând pe considerente religioase, bazată pe credința în „Domnul lui Israel”, iar „Cortul întâlnirii” și „Chivotul Legământului” au fost obiectele cele mai sacre ale uniunii tribale.
Lui Saul i-a urmat la conducere regele David, un remarcabil om de stat, talentat comandant de oști și strălucit diplomat.
Sprijinindu-se pe o puternică armată permanentă și profitând de o conjunctură internațională favorabilă (slăbirea Egiptului și declinul puterilor hegemone ale Mesopotamiei – Asiria și Babilonia), David reușește să extindă sensibil hotarele regatului.
Acesta este cunoscut și pentru uciderea faimosului Goliat, cel mai puternic soldat din armata filisteană.
Totodată, regele David a cucerit orașul Salem (în ebraică Șalem), care a devenit capitala regatului, sub numele de Ierusalim.
Regele Solomon, urmașul și fiul lui David, este cel care, cerând de la Dumnezeu înțelepciune pentru a-și conduce poporul, a primit „o minte înțeleaptă și pricepută” cum n-a avut nimeni înainte de el și cum nu va avea nimeni după el.
Bucurându-se de o perioadă relativ pașnică ca urmare a campaniilor militare întreprinse de tatăl său, regele Solomon a pus bazele unor proiecte arhitecturale importante precum ridicarea Marelui Templu și împrejmuirea Ierusalimului cu ziduri înalte.
Templul lui Solomon, construit pe dealul Moriah, este deosebit de important în cultura și istoria evreilor, reprezentând una dintre cele mai mărețe construcții din antichitate.
Templul dispunea de o curte vastă, împărțită în două zone: curtea exterioară (unde se desfășurau adunările populare) și curtea interioară (în care se afla o tribună, de unde regii se adresau mulțimii).
Deoarece regele Solomon a păcătuit în fața Domnului, căsătorindu-se cu sute de femei ce idolatrizau zei străini, acesta a fost avertizat că doar o mică parte din regat îi va rămâne fiului său.
În acest mod se explică faptul că, după moartea lui Solomon, cele 10 triburi din nord s-au revoltat împotriva lui Roboam (urmașul acestuia), formând Regatul Israel, iar triburile lui Iuda și Beniamin au rămas loiale casei lui David și au constituit Regatul Iuda (sau Iudeea), având capitala la Ierusalim.
A urmat o lungă perioadă în care cele două regate s-au aflat mai mult în relații conflictuale, fapt ce le-a vulnerabilizat în fața marilor regate vecine.
Astfel, în anul 720 î.Hr., Regatul Israel a fost cucerit de către Imperiul Neo-Asirian, iar Iudeea a reușit să reziste până la venirea oastei babiloniene, în anul 605 î.Hr., condusă de către regele Nabucodonosor.
Deportarea evreilor
Încoronat ca rege al Babilonului, Nabucodonosor a reluat expediția militară și, în urma unei campanii „fulger”, a supus statele din Siria și Palestina (printre care și Iudeea), la conducerea cărora a impus noi lideri care să îi servească interesele, obligându-i totodată la plata tributului.
Din cauza unei înfrângeri în care a suferit mari pierderi omenești în urma luptelor cu oastea refăcută a faraonului Neco, asistată acum şi de o flotă impresionantă construită de greci şi de fenicieni, undeva în anul 599 î.Hr., Nabucodonosor a fost nevoit să se reîntoarcă în Babilonia pentru a reorganiza armata.
Considerând că acesta este momentul prielnic unei revolte, Ioiachim, regele Iudeei, împreună cu o serie de alte state, au refuzat să mai plătească tribut, fapt ce l-a determinat pe Nabucodonosor să intervină militar.
Astfel, după un scurt asediu, Ierusalimul a capitulat și, drept pedeapsă, Nabucodonosor i-a expulzat în Babilon pe suveranul învins, familia acestuia dar și pe ofițerii de rang înalt (un număr total de aproximativ 10.000 de oameni), confiscând totodată și o parte din tezaur.
Nabucodonosor a instalat pe tronul lui Iuda un membru al familiei regale evreiești pe nume Zedekiah, care, revoltându-se și el după câțiva ani, face ca Ierusalimul să fie din nou asediat de către babilonieni.
Astfel, în 587 î.Hr., Ierusalimul s-a predat și, conform Bibliei, Nabucodonosor a distrus Templul lui Solomon până la temelii, a ars casele locuitorilor de vază, a deportat cea mai mare parte din populație în Babilon pentru a servi drept sclavi, iar Regatul Iuda a încetat să mai existe.
Evreii din antichitate au considerat că acest dezastru care s-a abătut peste ei este consecința neascultării lor față de legea dictată de Dumnezeu, față de recomandările legate de cultul și de țelul său.
În ciuda distrugerii Ierusalimului și a deportării evreilor, Nabucodonosor apare într-o lumină favorabilă, în cea mai mare parte din Biblie.
De exemplu, proorocul Ieremia credea că Nabucodonosor a fost instrumentul răzbunării lui Dumnezeu împotriva evreilor care au păcătuit înainte.
Aceștia au fost eliberați din robie de către Cirus cel Mare al Persiei, care a cucerit Babilonul în anul 539 î.Hr. și le-a permis evreilor nu doar să se reîntoarcă în țara lor, ci și să reconstruiască Marele Templu, sprijinindu-i chiar în aces sens cu materiale și sume de bani.
Consolidarea capitalei
Când nu se afla în campanie, Nabucodonosor a petrecut o mare parte a domniei sale refăcând Babilonul și îmbunătățindu-i fortificațiile.
Cantități uriașe de bani au fost cheltuite pentru reconstruirea mai multor temple și ziduri, precum și pentru ridicarea unor edificii impunătoare.
Din anul 600 înaintea erei noastre, conform unor hărți descoperite ce datează din acea perioadă, Babilonul era atât de impresionant încât mulți îl considerau centrul lumii.
De asemenea, Nabucodonosor este cunoscut pentru edificarea Grădinilor Suspendate din Babilon (una dintre cele șapte minuni ale lumii), pe care, conform legendei, le-a construit pentru a își înveseli soția, căreia îi era dor de priveliștile de acasă.
Tot el este cel care a ordonat ridicarea Porții lui Ishtar (zeița iubirii), ce făcea parte din drumul către inima orașului, considerată totodată una dintre cele șapte minuni originale ale lumii, fiind înlocuită pe această listă de Farul din Alexandria.
Nu în ultimul rând, conform ultimelor descoperiri arheologice, Nabucodonosor ar fi fost regele care a ordonat restaurarea ruinelor Turnului Babel.
Potrivit Genezei, oamenii au încercat construirea unui turn care să „atingă cerul”, atrăgând furia lui Dumnezeu care le-a amestecat limbile astfel încât muncitorii să nu se mai înțeleagă între ei, lucrarea fiind în cele din urmă abandonată.
Descoperirea recentă a unor tăblițe ne arată că Nabucodonosor a ordonat construcția unui zigurat (o piramidă în trepte ce are un templu în vârf) denumit Etemenanki (în traducere – casa dintre cer și pământ), cu o înălține de aproximativ 90 de metri, dedicat zeului suprem al panteonului babilonian Marduk.
Nabucodonosor al II-lea a murit în Babilon în 562 î.Hr., iar urmașii acestuia au avut ghinionul de a înfrunta mânia unui alt mare geniu militar al istoriei antice, în persoana regelui persan Cirus cel Mare, care a reușit în cele din urmă să cucerească Babilonul în anul 539 înaintea erei noastre.
Nabucodonosor este amintit ca un lider militar de succes, care a extins dimensiunea imperiului său, l-a consolidat și a contribuit la dezvoltarea capitalei, Babilonul devenind astfel cea mai importantă metropolă a lumii cunoscute în acea perioadă.
