Cirus al II-lea cel Mare, una dintre cele mai strălucite personalități ale antichității, a domnit între anii 559-530 î.Hr., timp în care a transformat micul teritoriu al Persiei în cel mai vast și puternic imperiu al Orientului.
Contextul istoric
În articolul dedicat realizărilor regelui babilonian Nabucodonosor, am evidențiat contextul geopolitic ce i-a permis acestuia să readucă Babilonul la stadiul de imperiu, contribuind astfel la dispariția definitivă din istorie a Imperiului Neo-Asirian.
Totodată, la înfrângerea asirienilor au contribuit în mare măsură și mezii (un popor antic iranian, așezat în părțile de nord-vest ale Iranului de astăzi), care au sprijinit revolta Babiloniei, motivați fiind de extinderea teritorială a regatului prin acapararea teritoriilor asiriene.
Astfel, în urma dispariției importantului „jucător” asirian, mezii (conduși de către marele rege Cyaxares) și-au consolidat puterea, devenind astfel una dintre cele 4 mari puteri ale Orientului Mijlociu, alături de Babilonia, Lidia (un regat situat în Anatolia – aproximativ Turcia de astăzi) și Egipt.
În scrierile sale, istoricul Herodot amintește despre o bătălie purtată de către mezi împotriva lidienilor, întreruptă ca urmare a unei eclipse totale de soare, deoarece fenomenul a fost perceput de către combatanți drept o „prevestire” a zeilor care doreau încetarea luptei.
Astfel, întrucât datele eclipselor sunt precis calculate în prezent, cercetătorii au evidențiat faptul că Bătălia Eclipsei (așa cum a fost denumită ulterior) a avut loc pe 28 mai 585 î.Hr., fiind totodată cel mai vechi eveniment a cărui dată o cunoaștem cu o asemenea precizie.
Legenda lui Herodot
Într-o perioadă în care Orientul Mijlociu era dominat de către cele 4 mari puteri menționate mai sus, mezii își exercitau influența asupra unui alt popor iranian, stabilit într-o regiune situată la nord-est de Golful Persic, cunoscută și sub numele de Persia.
Conform scrierilor lui Herodot, regele mezilor Astyages (fiul și urmașul marelui rege Cyaxares) a visat cum imperiul pe care îl conducea era distrus în urma unui potop izbucnit din pântecul fiicei sale, magii interpretând visul drept o viziune a răzvrătirii nepotului pe care îl va avea.
În acest sens, regele a luat decizia să o căsătorească pe Mandane (fiica acestuia) cu un persan ce se afla la conducerea unui oraș neînsemnat și care nu putea fi considerat o amenințare la adresa sa.
În timp ce Mandane a rămas însărcinată cu Cirus, regele Astyages a avut un nou vis în care i s-a aratat cum din pântecul acesteia a răsărit de data aceasta o viță de vie ce a pus stăpânire pe imperiu, un vis profetic ce indica faptul că Cirus va deveni regele Asiei.
Astfel, Astyages i-a poruncit generalului Harpagus (considerat drept cel mai loial servant) să-l ucidă pe Cirus.
Harpagus, din dorința de a nu executa un astfel de act în mod direct, a delegat la rândul lui această sarcină unui păstor, care însă a luat decizia de a îl crește pe Cirus în secret, folosindu-se în schimb de corpul fiului ce abia i se născuse fără viață pentru a dovedi că a îndeplinit porunca generalului.
La vârsta de 10 ani, în timp ce se juca împreună cu prietenii săi, Cirus a fost proclamat „rege” de către aceștia și a început să transmită anumite ordine, unul dintre copii refuzând să se conformeze.
Astfel, Cirus le-a ordonat tuturor să-l lovească pe copil, dar acesta era fiul unui important membru al Curții Regale, sens în care disputa a fost adusă la cunoștința regelui Astyages.
Întrucât nu mai existase un eveniment în care fiul unui păstor să comită un astfel de act asupra unui nobil, regele Astyages l-a invocat pe Cirus pentru a îl interoga personal, moment în care a realizat faptul că trăsăturile acestuia coincideau cu ale nepotului pe care îl considera mort, ulterior păstorul mărturisind povestea în întregime.
Neștiind cum să reacționeze, Astyages a cerut sfatul magilor care au concluzionat că visul profetic a fost îndeplinit în momentul în care Cirus a fost proclamat „rege” de către copiii sătenilor și, prin urmare, nu mai reprezenta o amenințare.
Astfel, în timp ce Cirus a fost înapoiat adevăraților părinți, generalul Harpagus a fost pedepsit pentru că nu a îndeplinit porunca regelui, fiindu-i servite la cină membrele fiului său, ce fusese maltratat și ucis.
Cu toate acestea, Harpagus și-a păstrat calmul, indicând că acceptă și respectă orice decizie luată de către regele său.
Înfrângerea mezilor
Între timp, în anul 559 î.Hr., Cirus și-a urmat tatăl la conducerea orașului persan, fiind obligat să recunoască autoritatea mezilor și să le plătească acestora tributul cuvenit.
Mânat de gândurile răzbunării, generalul Harpagus a decis să acționeze, instigându-l pe Cirus să declanșeze o revoltă și asigurându-l că mezii vor recurge la același act, nemulțumiți fiind de felul în care regele Astyages conducea imperiul.
Cirus a unificat triburile persane și a declanșat revolta împotriva lui Astyages, care a comis greșeala de a îl învesti la comanda armatei chiar pe Harpagus, bazându-se pe loialitatea acestuia.
Astfel, înainte ca cele două armate să se înfrunte, mezii au dezertat la îndemnul generalului, forțându-l astfel pe regele Astyages să se retragă în capitala imperiului Ecbatana, în vederea recrutării unor noi soldați.
Cu toate acestea, majoritatea dintre noii recruți l-au trădat de asemenea pe Astyages, în timp ce soldații care au rămas loiali au fost învinși de către Cirus, moment ce marchează astfel sfârșitul mezilor și începutul Imperiului Persan (denumit și Ahemenid după numele întemeietorului dinastiei din care făcea parte Cirus).
În mod surprinzător, Cirus nu doar că nu a ordonat uciderea lui Astyages, ci a decis ca acesta să facă parte din noua sa Curte Regală.
Războiul împotriva Lidiei
Regatul Lidiei era condus de către regele Cresus, probabil cel mai bogat om din acea perioadă datorită resurselor de care dispunea, precum aurul obținut în mari cantități din râul Paktos.
Cresus era totodată și fratele vitreg al lui Astyages și, prin urmare, a decis să răzbune soarta acestuia, dar nu înainte de a trimite o delegație, însoțită de numeroase bogății, către celebrul Oracol din Delphi pentru a afla dacă sorții îi sunt favorabili.
Astfel, profeția pe care a primit-o regele Cresus a fost că un mare imperiu va fi distrus dacă îl va înfrunta pe Cirus, sens în care acesta a devenit încrezător în biruință și a ordonat începerea campaniei militare.
Cirus nu s-a lăsat intimidat și a reușit să intercepteze armata lui Cresus, fapt ce a condus la o confruntare în urma căreia ambele părți au suferit pierderi omenești însemnate, fără a exista astfel un învingător cert.
În acea vreme, pe timpul iernii, exista o practică conform căreia armatele erau dizolvate iar campaniile se suspendau până la venirea primăverii, Cresus procedând în consecință.
Retrăgându-se în Sardis (capitala Lidiei), planul lui Cresus era să aștepte trecerea sezonului rece, fiind convins că în momentul în care campania era reluată, aliații egipteni și babilonieni (se spune că avea inclusiv un acord cu spartanii) îl vor sprijini în vederea înfrângerii lui Cirus.
Cu toate acestea, Cirus nu a urmat practica și a continuat să-l urmărească pe Cresus, învingându-l în două bătălii decisive ce au condus la cucerirea capitalei și la înfrângerea Lidiei.
Conform scrierilor lui Herodot, Cirus a ordonat ca regele Cresus să fie ucis prin ardere dar, considerând că ploaia ce a stins focul a fost trimisă de către zeul Apollo, l-a cruțat, Cresus devenind astfel unul dintre sfetnicii acestuia (precum fratele său vitreg Astyages).
Este interesant faptul că profeția Oracolului din Delphi s-a îndeplinit, doar că marele imperiu distrus a fost chiar cel al lui Cresus.
Înfrângerea Imperiului Neo-Babilonian
Cirus a continuat să extindă granițele noului său imperiu, învingând numeroase state din Mesopotamia, până în momentul în care nu a rămas decât un singur adversar redutabil în zonă: Imperiul Neo-Babilonian, condus de către regele Nabonidus.
Nabonidus se confrunta cu o instabilitate pe plan intern generată de reforma religioasă pe care o instituise, atrăgând astfel indignarea babilonienilor.
Aceștia îl venerau pe Marduk ca și zeu reorganizator al universului, ca pedepsitor implacabil al răzvrătirii, ca izvor al focului solar și al luminii, ca salvator al zeilor prin potop și ca unic inițiator al creației omului.
Astfel, este de înțeles faptul că babilonienii nu au primit cu bucurie vestea că regele Nabonidus a luat decizia de a-l înlocui pe zeul Marduk, obligându-și poporul să o recunoască pe zeița Sin drept divinitate supremă.
Revenind la ascensiunea lui Cirus, nu este exclusă posibilitatea ca regele Nabonidus, întrucât se temea de o invazie venită din partea mezilor, să fi contribuit de asemenea la declanșarea revoltei persane împotriva acestora, pentru a îi destabiliza.
Dacă ne încredem într-o astfel de teorie, atunci nu putem decât să constatăm faptul că Nabonidus l-a subestimat pe Cirus și nu s-ar fi gândit niciodată că invazia de care se temea va veni chiar din partea celui pe care l-a sprijinit în reformă.
Astfel, cu toate că nu s-au păstrat scrieri care să evidențieze detaliile războiului dintre babilonieni și persani, cert este că regele Nabonidus a fost inevitabil înfrânt, Imperiul Neo-Babilonian a fost desființat și integrat în noul imperiu constituit, iar Cirus a fost primit într-un mod călduros în Babilonia, unde a luat decizia de a îl repune pe zeul Marduk în vârful divinităților venerate.
Se pare că și de această dată regele Cirus a decis să nu își ucidă adversarul, acordându-i acestuia șansa de a-și trăi restul vieții într-unul dintre teritoriile cucerite.
Eliberarea evreilor
Importanța realizărilor lui Cirus derivă și din faptul că este singurul „străin” menționat în Biblia ebraică drept Mesia („unsul Său”) și asta datorită politicii pe care a aplicat-o în Babilonia.
În concret, regele babilonian Nabucodonosor (pe care l-am invocat l-a începutul articolului și despre care am scris în mod detaliat aici) a fost cel care a ordonat deportarea evreilor în Babilon pentru a servi drept sclavi.
Totodată, acesta a distrus Templul lui Solomon și a pus capăt existenței Regatului Iuda.
Prin comparație, Cirus a adoptat o atitudine total diferită asupra popoarelor cucerite, respectându-le zeitățile locale și acordându-le libertatea de a practica propriile obiceiuri.
Astfel, putem considera că unitatea imperiului nu a fost clădită prin frică, ci prin convingere, fapt dovedit și de lunga perioadă în care va dăinui acest imperiu, în ciuda faptului că era format din multe popoare diferite.
Doresc să adaug faptul Imperiul Persan a fost cucerit în cele din urmă de către Alexandru cel Mare, deznodământ deloc surprinzător având în vedere că acesta este considerat drept cel mai mare strateg militar al tuturor timpurilor.
Totodată, este de menționat faptul că Alexandru cel Mare l-a admirat pe Cirus și a ordonat chiar refacerea monumentului funerar ridicat în cinstea acestuia, ce se afla într-o stare de degradare din cauza jafurilor frecvente.
Revenind la subiect, în urma cuceririi Babiloniei, Cirus a luat act de situația poporului evreu și a dispus eliberarea acestora, asigurându-le drumul spre ceea ce aceștia considerau odată „casă”.
De asemenea, cu toate că nu-l lega nimic de religia evreilor, Cirus a contribuit la reclădirea Ierusalimului și la refacerea Templului lui Solomon, câștigând astfel respectul acestora pe vecie.
Războiul cu masageții și moartea lui Cirus
Personal, consider ca fiind foarte interesantă relatarea istoricului Herodot privind modul în care a sfârșit Cirus cel Mare, întrucât moartea acestuia a survenit în urma unui conflict cu un popor din familia strămoșilor noștri geți.
Masageții, sau „geții mari” – în sensul de puternici, formau un popor nomad, condus de către o regină pe nume Tomiris.
Cu toate că Cirus ajunsese cel mai puternic om al lumii cunoscute, Tomiris, încrezătoare în armata pe care o avea la dispoziție, a refuzat cererea acestuia în căsătorie, acceptând astfel să-l întâlnească pe câmpul de luptă.
Experiența și viclenia l-au ajutat pe Cirus să captureze o parte din armata masageților, înainte ca cele două tabere să se confrunte în mod direct.
Astfel, printre cei capturați s-a aflat și Spargapises, fiul reginei Tomiris, care nu a putut să accepte condiția de prizonier, luându-și viața cu prima ocazie.
Tomiris a jurat că nu se va opri până nu se va răzbuna, motivându-i pe masageți să pornească împotriva oastei persane, ce era de altfel mult mai numeroasă.
Deznodământul a fost unul neașteptat: prin curajul, ferocitatea și setea de răzbunare cu care au luptat, masageții au înclinat balanța din toate punctele de vedere în favoarea lor și au învins în mod categoric armata persană, iar însuși Cirus a fost prins și ucis cu brutalitate.
Ba mai mult, Tomiris a ordonat să i se înmoaie capul lui Cirus în sânge, pentru a îi potoli acestuia setea care l-a condus în meleagurile masageților și care a costat-o pe regină viața fiului ei.
Totodată, unele surse converg spre ideea că numele orașului antic Tomis (Constanța de astăzi) provine de fapt de la viteaza regină Tomiris.
Tronul Imperiului Persan a fost preluat de fiul lui Cirus, regele Cambises, care s-a remarcat prin faptul că a reușit să cucerească Egiptul.
Astfel, unul dintre cei mai importanți lideri din istoria antică a sfârșit într-o confruntare cu un popor din familia strămoșească a geților (este adevărat că ceva mai îndepărtat și confundat de multe ori cu sciții), un eveniment care din păcate lipsește din manualele de istorie românești (chiar dacă este considerat de mulți doar o legendă), sau este mult prea puțin promovat, precum multe alte subiecte pe care o să le abordez în articolele viitoare.
Cirus a înțeles faptul că un imperiu format din mai multe popoare, cu obiceiuri și religii diferite, poate rezista numai prin „convingere”. Spre deosebire de toți predecesorii săi, Cirus a adoptat un nou mod de abordare privind teritoriile cucerite, fapt prin care a câștigat admirația tuturor celor pe care i-a înfrânt (a fost considerat chiar „Mesia” de către evrei), reușind astfel să creeze un imperiu ce va dăinui mult timp de la moartea sa.
