Bătălia de la Medgiddo este considerată prima mare confruntare ce a fost consemnată în detaliu în hieroglifele descoperite în Templul lui Amun din Karnak (numele egiptean modern dat complexului de temple aflat în inima Tebei – fosta capitală a Egiptului în perioada antică).
Această bătălie a avut loc cel mai probabil în anul 1457 î.Hr. (data exactă este încă dezbătută), fiind o confruntare între forțele egiptene conduse de către faraonul Thutmose III și o coaliție de state vasale ale egiptenilor din Siria și nordul Palestinei condusă de un prinț (sau de un rege) al Kadeshului.
Thutmoses III a fost al 6-lea faraon din dinastia a18-a, conducând Egiptul pentru aproximativ 54 de ani (1479-1425 î.Hr).
Acesta este considerat atât un mare expansionist (cucerind 350 de orașe în timpul domniei), cât și un geniu militar, fiind deseori denumit drept „Napoleon al Egiptului”.
În primii 22 de ani de domnie, faraonul a împărțit puterea cu Hatshepsut, mama sa vitregă, Thutmose îndeplinind rolul de lider al armatei.
În urma decesului mamei, Thutmose va prelua puterea în calitate de unic faraon și va transforma Egiptul într-o putere imperială, în urma unor expediții militare.
Orașul antic Megiddo (care a dat de altfel și numele bătăliei) era foarte important din punct de vedere strategic întrucât supraveghea drumul din Egipt ce traversa Siria către Mesopotamia.
Statele vasale ale Egiptului din Palestina și Siria au decis să se revolte în momentul în care tânărul Thutmose a fost încoronat ca unic faraon al Egiptului, într-o încercare de a profita de lipsa de experiență a acestuia.
S-a dovedit a fi o mișcare nechibzuită întrucât Thutmose, fără a pierde timpul, a mobilizat o armată ce cuprindea între 10.000 și 20.000 de soldați și a condus-o către orașul Gaza (rămas loial faraonului), parcurgând aproximativ 250 km în 10 zile.
După ce s-a asigurat că armata este odihnită, Thutmose a ordonat continuarea traseului, oprindu-se în apropierea orașului Yemen pentru a dezbate situația împreună cu generalii săi deoarece o vale le bloca drumul, având trei posibilități de trecere.
În aceste condiții, Thutmose a dat dovadă de curaj, alegând ruta cea mai îngustă (riscul de a fi prins într-o ambuscadă fiind foarte mare), deși generalii armatei erau de părere că celelalte două rute, cu toate că erau previzibile, ofereau o trecere mai sigură.
Această decizie i-a surprins pe rebelii care așteptau trecerea armatei faraonului la capătul rutelor mai sigure, fapt ce i-a permis faraonului să traverseze nevătămat.
Thutmose, profitând de această oportunitate, a ridicat o tabără militară și a așteptat venirea nopții pentru a dispune armata în apropierea forțelor rebele ce se aflau pe o colină mai înaltă, lângă fortăreața Megiddo.
Trupele egiptene erau aranjate într-o formație concavă ce amenința ambele flancuri ale armatei rebele, faraonul fiind poziționat în centru.
Odată cu apariția soarelui, egiptenii au atacat forțele rebelilor, aceștia din urmă rezistând doar pentru puțin timp. Astfel, cei rămași în apropierea fortăreței au fugit, închizând totodată porțile în urma lor.
Cu toate că se preconiza o victorie zdrobitoare, armata lui Thutmose a dat dovadă de indisciplină în momentul în care s-au oprit din a îi urmării pe rebelii rămași în afara cetății, însetați de dorința de a jefuii cât mai rapid tabăra acestora.
Astfel, forțele rebele (inclusiv regele Kadeshului) au reușit să urce zidurile fortăreței, folosindu-se de funii improvizate și confecționate din haine.
A urmat un asediu, timp de câteva săptămâni, trupele rebele predându-se în cele din urmă faraonului care, pentru a le cruța viața, a cerut fiecărui rege înfrânt câte un fiu drept prizonier, pentru a se asigura astfel de loialitatea acestora în viitor.
Bătălia de la Megiddo a fost doar începutul unui război lung împotriva altor triburi din Palestina, a rebelilor egipteni precum și împotriva hyksoșilor („Oamenii mărilor”), un război în care geniul militar al faraonului Thutmose III, precum și ambiția acestuia, au transformat Egiptul într-un imperiu puternic.
